Mircea Eliade
Când a venit toamna, am vegheat atentă că nu cumva să te întâlnesc fără a te recunoaşte. Unde eşti? Te caut de atâta timp... Deşertul sufletului meu are nevoie de ploaie.
Jocul mi-a descătuşat sufletul, dar regulile sunt făcute pentru doi. Căci încă te aştept, încă te chem. Am senzaţia că te cunosc, că îmi semeni, că ai să aduci cu tine sentimentul absolutului, isteria vitalismului.
Oare ai să mă întregeşti?
Am nevoie să îi oferi concreteţe vieţii mele.,, Schimbarea zodiei". Ai să aduci reconcilierea cu mine însămi, prin forţa inefabila a dragostei.
Am nevoie să fiu o clipă fiară care răneşte fără a fi rănită şi sfâşie fără a-i fi teamă că e sfâşiată. Fiară care provoacă durere fără s-o doară.
La ce visez? Pe ce tărâmuri himerice mi-a purtat toamna mintea? Să vi că o ploaie caldă de vară, că o noapte senină de august. Să vi, numai să vi...
Visam. Eram din nou o fetiţă de opt ani, cu părul lung de culoarea nisipului, privind libertatea care se întindea dincolo de zidurile temniţei mele. Căţeluşa mea lătra, tânjind după câmpurile arse de soare, după mirosul de praf al drumurilor de ţară, după nemărginirea cerului. De ce eram închise aici, izolate de tot ceea ce merită văzut? Iubeam, iubeam cu o pasiune de copil, însă nu ştiam ce anume, nu desluşeam gândurile care se iveau nechemate în timp ce priveam dincolo de ziduri. După asta tânjeam... După libertate.
Şi-apoi... ce am făcut cu libertatea? Nu ştiam să fiu liberă. Fusesem încătuşată încă de mică, învăţată să dau ascultare, învăţată să mă supun. Învăţată să fiu îndrumata de cineva permanent. Libertatea devenise o povară mai târziu.
****
Rebecca
Cu o noapte înainte, mă trezisem din cauza agitaţiei provocate de călătorie şi de noutatea spaţiului în care locuiam.
Acum, însă, mă trezise un zgomot, smulgându-mă dintr-un somn adânc şi fără vise şi, timp de câteva secunde, ridicându-mă în capul oaselor, m-am crezut din nou acasă, dezorientată de faptul că fereastra nu părea să mai fie în acelaşi loc.
Totul era cufundat în neclintire. Eram epuizata psihic de tensiunea evenimentelor şi mă simţeam stoarsă de puteri. Ce mă trezise? Nimic. Era o linişte perfectă şi un întuneric deplin, căci era o noapte fără lună.
Atunci am auzit din nou un zgomot ciudat, înăbuşit, pe care nu reuşeam să-l identific - putea fi om, dar putea fi şi un animal.
M-am întins din nou în pat, dar când mi-am rezemat capul de pernă, zgomotul a răsunat mai puternic şi parcă mai aproape decât prima dată, părând să vină dinspre podea sau pereţi, aşa că, în cele din urmă, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă.
Am coborât agitată din pat, înfricoşată, căci zgomotul se strângea sinistru în jurul meu şi reverberă, parcă, între cei patru pereţi ai încăperii.
Am ieşit pe coridor în picioarele goale, doar într-o cămaşă subţire de noapte, prin care pătrundea lesne răcoarea nopţii de toamnă. Am ciulit urechile, însă bătăile precipitate ale inimii m-au surzit un şir interminabil de clipe. Când, în sfârşit, am fost în stare să disting zgomotul din jur, mi-am dat seama că vine din dormitor.
Şi de-abia atunci am ştiut că ceea ce auzeam era plânsul cuiva, străbătut de suspine şi gemete, plânsul unei copile.
Nu vroiam s-o văd, mi-era milă şi silă în acelaşi timp, vroiam doar să mă întorc cât mai repede în pat, să-mi astup urechile, să-mi ascund capul sub pernă ca să nu-l mai aud, să încui uşa de la cameră, să nu las sentimentele de mult îngropate să mă copleşească.
Dar m-am simţit vinovată că mă gândesc numai la mine într-o astfel de clipă şi din vinovăţie s-a născut impulsul firesc de a consolă şi a ajuta pe cea aflată în suferinţă, aşa că am început să bâjbâi de-a lungul pereţilor, simţind sub tălpile goale asprimea covorului vechi şi uzat aşezat pe podea.
M-am oprit în fata dormitorului, de unde răzbăteau suspinele, foarte puternice acum.
Am şovăit, încercând să-mi compun o expresie calmă şi urându-mă pentru asta.
- Beatrice...
N-a ridicat capul, nu părea conştientă de prezenţa mea, aşa că am tuşit, am mişcat clanţa cu zgomot şi am încercat din nou.
- Beatrice - te-am auzit - nu pot suporta să te ştiu în halul ăsta.
Veioză de pe noptieră era aprinsă şi ea stătea lângă măsuţa de toaletă veche de cel puţin treizeci de ani. Oglinda tripla îi reflectă gâtul graţios şi alb, mâinile micuţe aşezate într-un gest înduioşător pe genunchii strânşi la piept, părul lung şi răvăşit, atârnând la întâmplare pe umeri şi pe spate, chipul crispat de durere al dragii mele Beatrice. Ţinea ochii strâns închişi, iar lacrimile micuţe continuau să se prelingă pe obrazul rotund, ce căpătase o paloare cadaverică.
Uşile dulapului erau deschise şi camera era plină de lucrurile lui, pe jos, pe pat, pe scaun. Când mă privi, după îndelungi clipa de inspecţie, am zărit în ochii ei mari şi albaştrii o licărire sinistră, batjocoritoare, ironică totodată.
Beatrice săruta frenetic un medalion simplu, pe care îmi aminteam că îl văzusem cu mulţi ani în urmă la gâtul lui. Am rămas în prag, privind-o prosteşte, neştiind ce să fac sau să spun mai departe.
După câteva minute interminabile, Beatrice se ridică graţioasă, fără să tresară sau să arunce vreo privire către mine. Avea ochii umflaţi şi înroşiţi de atâta plâns, iar lacrimile îi şiroiau încă pe obraji. Disperarea care i se citea pe fata era o disperare neputincioasă, plină de o durere adâncă.
Fără să spună un cuvânt, a rămas o vreme cu privirea aţintită asupra mea, ca un copil, apoi un nou val de suspine i-a scuturat trupul plăpând şi delicat, iar Beatrice s-a lăsat în voia lor, îngropându-şi fata în aşternuturile răvăşite, ştergându-şi ochii cu ele şi trăgând zgomotos aer în piept, asemeni unui om care se îneacă. Era groaznic de privit şi mă făcea să mă simt proastă şi inutilă, căci durerea ei nestăvilită mi se părea de nealinat şi enervantă, în acelaşi timp.
În cele din urmă am închis uşa şi m-am apropiat de ea, m-am aşezat pe marginea patului şi am privit-o în tăcere, nefericită, cum plânge. După o vreme, am simţit cum se rupe ceva în mine, toată răceală pe care o simţisem până atunci a dispărut şi dintr-o dată mi se părea firesc faptul că Beatrice dădea frâu liber sentimentelor, aşa cum firesc mi s-a părut şi să rămân lângă ea, încercând să-i alin puţin durerea.
"Ce-o să mă fac?" întrebă ea încet şi apoi repetă obsesiv aceeaşi întrebare, ridicându-şi ochii spre mine, dar vorbind pentru sine fără să ceară vreun răspuns. "Ce-o să mă fac fără el?"
Mă privea fix, încercând să-mi desluşească expresia feţei, căutând, parcă, un semn de aprobare sau poate consolarea, nu ştiu.
Am tras-o atentă în poala mea, legănând-o, mângâindu-i încet părul, încercând să îi potolesc suspinele întretăiate.
"A murit, a murit." repetă întruna, lucru care mă făcu să plâng şi eu liniştit, fără alte exteriorizări. Doar câteva lacrimi pentru suferinţa acestei fiinţe care nu ştia decât să sufere.
Nu ştiam nimic despre dragostea care vine odată cu timpul, şi nici despre dragostea care rezistă suferinţei, durerii şi necazurilor sau despre lucrurile care o pot înfrânge sau o pot întări.
***
De dimineaţă m-am trezit obosită şi nefericită, chinuită de o durere insuportabilă de gât, căci dorisem într-o poziţie neconfortabilă. Beatrice îşi odihnea capul pe abdomenul meu care urca şi cobora ritmic, iar amintirile confuze ale nopţii s-au învălmăşit să iasă la suprafaţă instantaneu. I-am aşezat capul pe o pernă, atentă să nu o trezesc, şi m-am înapoiat tristă în camera pe care o părăsisem în toiul nopţii. Ceasul electric de pe noptieră indica ora 5:57.
Am oftat zgomotos şi m-am îmbrăcat la repezeală, căci nu mai era chip să dorm.
Am luat micul dejun singură, în aceeaşi atmosfera sinistră care plana deasupra mea încă din clipa în care am deschis ochii.
Când a sunat telefonul, eram cufundată în fotoliu, într-o stare de semiconştienţă, privind în gol către fereastră dincolo de care se întindea podgoria neîngrijită a bunicului meu. Şi ea fusese lăsată în paragină, la fel ca toate lucrurile care ne înconjurau.
O oră mai târziu, Riry se materializase în pragul uşii, de nicăieri, cu o plasă ce atârnă greu în mâna lui dreaptă. M-am îndreptat balansându-mă spre el, i-am sărutat nepăsătoare obrazul neted, după care m-am îndreptat nesigură către biblioteca, unde aveam spaţiu berechet şi, mai ales, certitudinea că nu ne aude nimeni.
Totul era foarte liniştit în încăperea pătrată, tapetata cu nenumărate volume prăfuite. Sobrietatea acestei camere nu o diferenţia prin nimic de celelalte. Domeniul abandonat era pustiit, iar eu şi Beatrice nu reuşeam să-l însufleţim şi, cred, nici nu ne doream prea tare acest lucru.
Reluând, spuneam că nu se auzea niciun zgomot aici, în afară de cel făcut de Jupiter, lingându-şi laba. Apoi, ticăitul ceasului de la mâna lui Riry, care bătea lângă urechea mea. Micile zgomote de fiecare zi. Şi fără nici o pricină mi-am amintit un proverb stupid din copilărie:,, Nici timpul, nici fluxul n-aşteaptă pe nimeni". Cuvintele iarăşi şi iarăşi:,, nici timpul, nici fluxul n-aşteaptă pe nimeni."
Cred că atunci când suporţi o lovitură groaznică, că pierderea unei fiinţe sau a unei parte a corpului, n-o simţi numaidecât. Dacă ţi se retează mâna dreaptă, câteva minute nici nu-ţi dai seama. Ai senzaţia că mai ai degete. Le întinzi şi baţi tactul cu ele, unul câte unul, deşi nu mai ai nici mana şi, desigur, cu atât mai puţin degete. Stăteam în genunchi lângă Riry, cu trupul lui lângă al meu, cu mâinile pe umerii lui şi cu capul sprijinindu-se de părul său negru şi frumos. Nu mai simţeam nimic, nici durere, nici teamă; nu eram îngrozită. Mă gândeam să-l mângâi pe Jupiter, care brusc îmi părea o fiinţă drăgălaşă, îmi spuneam că trebuie să strâng ceştile de ceai. Mi se părea haios că mă puteam gândi la asemenea fleacuri, şi totuşi o făceam. Eram revoltată de lipsa mea de emoţie şi de absenţa ciudată şi rece a durerii. Încet, încet, o să-mi vin în simţiri, mi-am spus. Tot ce mi-a spus el şi tot ceea ce am făcut îşi va găsi locul, că jetoanele dintr-un joc complicat de răbdare. Se vor potrivi una cu alta, reconstruind desenul. În clipa în care nu simt nimic, nu am inima şi nici emoţii, sunt doar un obiect aflat în braţele lui Riry.
Apoi el începu să mă sărute, cum nu mai făcuse niciodată. Mi-am încrucişat braţele după gâtul lui şi am închis ochii, abandonându-mă complet.
- Te iubesc atât de mult, şopti el, atât de mult...
El mă săruta într-una cu înflăcărare, cu deznădejde. Însă eu nu-i pot răspunde cu aceleaşi cuvinte.
Apoi mă împinse la o parte şi privi undeva în spatele meu.
- Vezi, zise el, aveam dreptate. E prea târziu, tu nu mă iubeşti. De ce m-ai iubi?
Am încuviinţat absentă, cu o indiferenţă care i-a schimonosit chipul şi l-a determinat să mă cuprindă iar în braţe, cu mai multă înflăcărare. Avea o hotărâre înspăimântătoare în privire.
- Dar pot să te fac să mă iubeşti, îmi şopti el cu buzele deja mângâindu-mi clavicula.
L-am împins cu putere de lângă mine, revoltată, vinovată. Trebuia să îi spun adevărul lui, doar lui, definitiv.
- Nu înţelegi, încep eu. Nu înţelegi nimic. Trebuie să şti adevărul.
Ochii lui căprui mă priveau disperaţi, implorându-mă să nu lovesc fără milă. Dar mă pregăteam să-i dau lovitura de graţie, fără să-mi pese de consecinţe. De nimic...
- Bărbatul înmormântat ieri nu era George. E trupul unui necunoscut, pe care nu l-a revendicat nimeni. N-a fost un accident. George nu a murit înecat. Eu l-am omorât. L-am ucis în căsuţa din golf. Am închiriat un vas în noaptea aceea, l-am făcut să se scufunde în locul în acre a fost găsit acum trei zile. Pe podeaua cabinei George zace întins, mort. Poţi să te convingi cu ochii tăi. Mai poţi acum să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că mă iubeşti? Îl întreb aproape izbucnind în lacrimi de ciudă, de deznădejde, de furie.
Şi Riry mă priveşte fără nici o expresie pe faţă, imobil, prea şocat pentru a spune ceva.
- Poţi să pleci. Mă duc să văd dacă s-a trezit Beatrice.
