lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Nichita Stanescu
Legenda lui Killarwan are multe cântece şi orice copil din ţinut le cunoaşte pe de rost. Este povestea, istorisita cu naivitate, a unui brav gentilom din valea Girvan care pleacă la vânătoare, lăsându-şi acasă cele două fiice, cele mai frumoase şi mai iubitoare din câte au existat vreodată. Vânătoarea îl mână departe de casă, dincolo de Pasley, în apropiere de Glasgow. Rămâne patru zile pe drum, îşi omoară frumosul cal roib şi, în fond, nu săvârşeşte nici o ispravă. Dar când se întoarce al castel, afla că muntenii i-au nimicit recolta, i-au incendiat hambarele şi i-au răpit fiicele.
Cele mai frumoase fete din Glen-Girvan!
- Amândouă! Amândouă!...
Rebecca: Uneori, visul se desprinde total de realitate. Paşii şovăitori te poartă spre locuri necunoscute, care îţi inspiră teamă şi, ciudat, o fascinaţie de necontestat.
Să fie o bucată din trecutul meu? Să fie doar poartă care s-a deschis între mine şi lumea interzisă a beatitudinii şi a voluptăţilor de orice fel?
Şi tu, străine, te-ai materializat tot din vis. Până şi dragostea, sentimentul care te sfâşie de fiecare dată, ne-a sfâşiat ca o urmare a viselor mult prea îndrăzneţe.
Ce s-a întâmplat cu lumea mea? Tot ce mi se aşează la picioare îmi e necunoscut, inaccesibil. E un drum care mă va purta către suferinţă, către tine. Deschide-ţi braţele, vreau să mă primeşti aşa cum se cuvine aici, unde nimic nu se leagă. Tu ai să reprezinţi realitatea mea consecutivă. Visul meu. Misterul care vă arunca permanent o ancoră către trecut.
Dar... ce ai să faci când am să cresc, când lumea mea o să se decojească şi tu odată cu ea? Cine îţi va mai şopti cuvinte de dragoste în toate limbile pământului?
Cine?
Cine?
Cine?
Beatrice: Parcă ieri nu duceam lipsa nimănui...
Corabia trecutului s-a ancorat din nou la ţărm. Şi doare, te sfărâmă în interior, te obligă să-ţi aduci aminte.
Pare ireal. Uneori zâmbesc, trăiesc la fel ca toţi ceilalţi, mă complac în realitatea care mă inundă necruţător. Cum să explic tuturor că eu nu fac parte din normalitatea lor de zi cu zi?
Nu mai sunt lacrimi... Am rămas dezgolită, abandonată de tot ceea ce a avut cândva un preţ. Trecutul nu poate fi schimbat niciodată dar, cumva, trebuie să învăţ să îl camuflez. Cum să fac să nu-l retrăiesc în fiecare secundă a vieţii?
Pare o artă inaccesibilă. Numai cei puternici reuşesc. Ceilalţi, toţi ceilalţi, îngână neîncetat un imn din care răzbate suferinţă. Şi deziluziile. Imnul celor înfrânţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu